Alături de bunicul lui, Andrei ascultă legenda primăverii: „Cândva, era un copil cu un suflet ce nu cunoştea păcatul, cu ochi calzi ca ai unui miel. Era fata unui om bogat şi a unei femei crude. Avea mai mulţi fraţi şi surori, care iubeau banii şi răutatea, ca părinţii lor. Primăverii, fetei cu codiţe, nu-i plăceau aceste lucruri, ci adevărul, dreptatea, oamenii simpli şi iubirea, de care nu avea parte. Părinţii Primăverii aveau un castel în deşert, iar asta o chinuia pe fată. Visa să audă râul curgând repede, melodios, să simtă colţul ierbii sub picioare şi să audă glasul pădurii răsunând.
Intr-o zi, ea a plecat de acasă pentru că se săturase de minciuna şi ura din jur. Mergea rătăcind prin deşert de parcă auzise glasul cuiva, glasul unui om ce o chema la el ca şi cum ar fi fost fata lui. Era obosită, moartă de sete, dar totuşi mergea, până a căzut. Când a deschis ochii, era într-un loc sărăcăcios, dar plăcut privirii. Acolo se afla Dumnezeu. El o întrebă pe fată ce îşi doreşte mai mult. Primăvara a răspuns:
- Îmi doresc să mă răzbun pe răul ce a cuprins familia mea.
Atunci Dumnezeu a trimis frigurile cele mai aspre ce au cuprins deşertul. Părinţii Primăverii şi-au dat seama de lipsa ei şi au început să se vaite şi să-şi regrete faptele rele. Fetei i se rupea inima când vedea aceste lucruri. Ceru să se întoarcă şi să-şi mai vadă o dată părinţii şi fraţii. Dumnezeu o trimise ca un înger pentru a desface blestemul. Când a pus piciorul pe pământ, acesta a înverzit, au răsărit copaci şi s-au auzit râuri curgând şi păsări cântând. Toţi şi-au cerut iertare de la ea şi i-au spus că vor să trăiască ca nişte oameni obişnuiţi în împărăţia lui Dumnezeu. Acum ei locuiesc acolo şi speră ca lumea să-şi amintească povestea lor şi să nu facă la fel!(autor Filip Smaranda)
Priviti-o pe zana noastra cu rochie din ghiocei!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu